Rio 2016 – aventura vieții mele

#Gasca la Rio

2 ani de zile am visat la aventura vieții mele: Rio 2016. 2 ani plini cu încredere, temeri, entuziasm, frustrări, bucurii și dezamăgiri. Au fost și unele momente în care am fost la un pas de a mă retrage sau de a mă resemna atunci când deadline-urile treceau și eu nu mai primeam niciun răspuns. Au fost momente în care aș fi planificat totul în detaliu, dar îmi lipseau piese din puzzle.

Și uite așa am ajuns să plec la Rio cu biletele de avion luate cu 3 săptămâni înainte, și cu rolul aflat după încă o săptămână. Am plecat pentru prima dată în viața mea fără a face un research despre orașul în care mă duceam, fără să știu exact cum ajung de la aeroport la cazare și de la cazare la venue (aka locurile în care se desfășoară competițiile).

Deși era cea mai mare aventură a vieții mele, am plecat pentru prima dată fără plan. Singurele articole pe care le-am citit înainte să plec erau cele mai nasoale despre Rio, ca să mă asigur că am cele mai joase așteptări și că sunt pregătită de orice. A fost pentru prima dată când am plecat cu telefon și cartela de rezervă.

Însă adevărul era că habar n-aveam la ce să mă aștept!

Drumul până acolo a fost una dintre cele mai relaxante zile și o bucurie să-i cunosc încă din avion pe o parte dintre sportivii noștri. Însă momentul în care am luat autobuzul spre oraș a fost trezirea la realitate. Noaptea, străzile super aglomerate și murdare și clădirile dărăpănate ale Rio-ului nu formează imaginea pe care o știam din poze. Iar apartamentul în care urma să stau pentru următoarele 3 săptămâni nu arăta prea fidel cu imaginile de pe AirBnb. M-am simțit claustrată și am dus încontinuu dorul încăperilor cu care eram obișnuită de prin Europa. Însă odată cu apartamentul minuscul, am descoperit și brigadeiros – cele mai bune bomboane home-made.

În momentul în care mi-am închis fricile în valiză și mi-am făcut curaj să ies pe străzi, am înceut să uit tot ceea ce citisem rău despre Rio, fără a omite să-mi iau măsuri de siguranță. Însă nu m-am simțit nicio clipă în pericol, nu mi-a fost frică să merg pe străzi sau să iau autobuzul. Am descoperit ușor, ușor magazinul de sucuri (sucul de pepene rosu cu menta – e cel mai bun lucru pe care l-am putut bea), magazinul cu specialități braziliene, magazinul cu biscuiți, drumul până la metrou sau autobuzele de care aveam nevoie. Spaniola mea a fost greu încercată în interacțiunile cu brazilienii, iar niște portugheză am reușit să bălmăjesc până la final (în special cu șoferii de la Uber).

Ca voluntar la o ediție a Jocurilor Olimpice mă așteptam să muncesc mult, să uit să mănânc, să fiu atât de implicată încât să uit ce zi e, dar să trăiesc din plin atmosfera olimpică. Realitatea nu prea a fost așa. Din 24 de zile, am lucrat ca voluntar doar 6. Au fost zile în care m-am simțit inutilă, dar și zile în care am simțit că într-adevăr reprezint valorile olimpice și că rolul meu chiar e pentru folosul sportivilor.

Uitându-mă în urmă sunt atâtea stări prin care am trecut, atâtea emoții trăite încât devine greu de pus în scris tot ce a presupus Rio 2016. Am rămas fără voce, mi-au dat lacrimile, am vizitat satul olimpic, am cântat împreună cu delegația imnul României, am mâncat în cortul atleților, am văzut ceremonia de deschidere înaintea tuturor, am cunoscut o mulțime de oameni frumoși. Însă sunt câteva momente cheie care cred că îmi vor rămâne alături toată viața. Și mai toate sunt legate de delegația României.

Să trăiești din tribună toate acele emoții, să poți să-i susții i ei să simtă asta, să vezi momentele care nu apar la TV, este pur și simplu magic. În astfel de momente am simțit din plin atmosfera olimpică, dar din rolul de spectator.

Dacă ar fi să păstrez doar un moment cu mine pentru tot restul vieții, acela ar fi finala de la canotaj 8+1. Am trăit momentul ghemuită pe pontonul de finish, cu pumnii strânși și șoptind încurajări, m-am bucurat, m-am întrist și m-am bucurat, ca la final să fiu primul om pe care fetele îl iau în brațe și să țin barca pe durata premierii!

Habar n-am ce va fi de acum încolo, dar noi, cei din Gașca lui Coubertin, suntem molipsiți bine de microbul olimpic și nu vrem să scăpăm de el!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *